http://localitati.casata.md/index.php?action=viewlocalitate&id=5347

Mireşti-

               între legende şi realităţi istorice

 

Satul Mireşti este una din cele  63 de localităţi  ale raionului Hînceşti, amplasat  în N-V raionului, la o distanţă de 42 km  de Hînceşti şi la 78 de Chişinău. Avînd în vedere faptul că Mireştiul este comună, el are în posesie încă un sătuc, Chetroşeni, amplasat cam la 1 km, suprafaţa totală a Mireştiului cu toate moşiile lui şi cu fîşiile forestiere este de 2116.83 ha, iar populaţia (cu tot cu Chetroşeni) este de cca 1380 locuitori.

De-a lungul timpului, au circulat mai multe legende privind apariţia satului, una dintre care spune că tare de mult, pe teritoriile acestea a locuit un boier, deţinător  a unei moşii mari. Pe acest boier îl chema Mirescu, iar oamenii care munceau pe teritoriile lui erau numiţi mireşteni. După moartea acestuia, ţăranii au rămas să locuiască aici, astfel întemeind satul Mireşti.

O altă legendă susţine  faptul că Mireştiul îşi are începuturile de pe timpul cînd un cioban care purta numele de Mircea îşi păştea oile în pădurile de pe teritoriul actualului sat. Admirabil este faptul că pădurile noastre se întindeau tocmai pînă la fîntîna lui Bîltaru,doar că o dată cu trecerea timpului acestea au fost defrişate. Se spune că baciul cu oile sale s-a aşezat iniţial cu traiul în “fundac”, loc dosit, prielnic adăpostirii oilor, dar în primul rînd, acesta era un bun ascunziş pentru locatari în caz de pericol. De altfel, “fundacul” este considerat vatra satului, prima bucăţică de pămînt pe care a vieţuit străbunii noştri.

Din alte surse am aflat că toponimicul satului se trage de la cuvîntul “mirişte”, aşa ori altfel cert este faptul că populaţia s-a sedentarizat pe teritoriul acestui sat încă din cele mai vechi timpuri, datorită solului fertil, care permitea oamenilor să se ocupe cu agricultura, în special cultivarea cerealelor: grîu, orz, secară şi creşterii animalelor, mai ales a oilor.

      Popularea satului s-a datorat în mare parte prezenţei apei de pe acest teritoriu, iar continuitatea existenţei localităţii noastre a fost favorizată de izvorul Uluce, care a asigurat întreaga populaţie cu apă. Dat fiind faptul că satul dispunea şi de un sol îmbogăţit de argilă, casele mireştenilor erau construite din nuiele împletite şi lut amestecat cu pleavă, fiind acoperite cu stuf, iar mai tîrziu cu oale din lut ars.

     Satul Mireşti a servit drept punct de poştă în cadrul drumului comercial Lăpuşna – Iaşi, dovadă servindu-ne talerii belgieni găsiţi pe teritoriul nostru, care demonstrează că aici era amplasat un han, unde comercianţii aveau posibilitatea să se odihnească şi să realizeze schimbul de cai.

     Conform Enciclopediei, satul nostru se atestă documentar pentru prima oară în 1859, aceasta fiind o informaţie eronată, deoarece nu s-a luat în consideraţie faptul că localitatea noastră în trecut se mai numea Brăteni şi Scopoşeni, de fapt acestea nu sunt altceva decît nişte sate aşezate pe aceeaşi vatră din preajma Prutului, deci, conform cercetărilor lui Vladimir Nicu, ajutat de hrisoavele vechi, constatăm că Mireştiul se atestă documentar pentru prima dată la 18 decembrie 1619, atunci cînd voievodul Gaspar Gratiani a întărit preotului Evstratie o parte din ocina Brăteni cumpărată cu 20 de taleri de argint de la feciorul Lăpuşneanului.

Mireştiul în documente

 

      Despre satul nostru se pomeneşte şi în cadrul unei mărturii din 1 februarie 1643, în privinţa hotarelor moşiei Mîrzeşti, pe apa Bujorului, ţinutul Lăpuşnei, a lui Mîrza Căpitanul; făcută cu oamenii din Deviseşti, Căileni, Petruşeni şi Mirăuţi. Moşia respectivă se întindea pe un vast teritoriu, hotare fiindu-i satele: Şişcani, Capul Culchiscului, Mireşti, Dumbrava, Chetroşeni, hotarul Căilenilor, hotarul Drojdienilor, fundul Curieciului, cît şi apa Bujorului.[1]                                                            

     În alte documente (din 23 septembrie 1660, 26 octombrie 1668) întîlnim nume de boieri şi răzeşi mireşteni, martori la hotărnicirea satelor din apropiere, precum erau Aniţa Hînculeasa, Iordache, Teodor Basanciul, ş.a.

      Despre Aniţa Hînculeasa, nepoata lui Petirman şi a lui Mihăilă, strănepoata lui Marcu Mâra din Mireşti, documentele spun că aceasta în septembrie 1669, împreună cu fiii şi nepoţii săi, vînd ocina care le este în proprietate de la moşii lor, lui Pătraşcu Iordăchelea (vătavului de aprozi), anume jumătate din satul Mireşti şi alte moşii deţinute de aceştia, care sînt numeroase şi amplasate în diverse locuri. Se pare că proprietarii au avut necazuri pînă l-au vîndut, pentru că nu prea aveau cumpărători, doar Patraşcu, fiind răzeş, l-a cumpărat cu 328 galbeni ungureşti şi vitnici de aur, de-asemenea vînzătorii au fost răsplătiţi cu opt boi într-ales şi şase  vaci cu viţei.

     Conform studiilor lui Aurel Sava, putem considera că Aniţa Hînculeasa era o rudă apropiată a lui Mihalcea Hîncu, întrucît Aniţa avea părţi de moşie în Băcşeni, Ialoveni şi Cristeşti în care avea împărtăşire şi Mihalcea Hîncu. Pe de altă parte, Tîmbureşti, nepoţii acesteia se întîlnesc răzeşi în satul hieştrilor Hîncului - Iurcenii. Aşa ori altfel, cu certitudine în satul nostru au locuit reprezentaţi ai  viţei vestitului  boier Mihalcea Hîncu- Ion, Ioniţă şi Vasile Hîncu, acesta din urmă, pe lîngă pămînturile stăpînite în Mireşti, mai avea o parte din moşia tîrgului Hînceşti.

Se pare că  strămoşii noştri, pe lîngă faptul că erau buni gospodari, oameni cinstiţi, se mai întîmpla să încalce normele etice cîteodată, căci unele date spun că feciorii lui Macovei, în 1711, au  furat cai de la tătarii din Buceac, însă, din fericire, domnitorul ţării i-a iertat, punîndu-i să plătească costul roibilor.

       Cîţiva reprezentanţi ai satului Mireşti ca: preotul Ilie, urmaşii vornicului Iachim, Ştefan Darie, stolnicul, au făcut donaţie o parte din moşiile lor Episcopiei din Huşi, care începînd cu anul 1742, trecuse în posesia Mănăstirii Neamţ, iar în 1772, administraţia rusă înregistrează aici 20 de gospodării înstărite.[2]

 

 În anul 1820 moşia Mireştilor, ”aşezată nu se ştie de cînd”(ceea ce demonstrează o dată-n plus

 

vechimea existenţei şi continuităţii populării acestui teritoriu) era posedată de un grec, numele căruia era Eni Popooglu, un burlac care deţinea: o casă, două bordeie, un beci, o magazie, 4 cai, 8 boi, 10 rîmători, 20 de ştiubeie, 2 puduri de miere, 5 f. de ciară. În sat erau puţini ţărani, iar însăşi moşia Mireşti aducea folos de 1000 de lei pe an.

 

       În 1835, din cauza faptului că 31 de familii ţărăneşti rămîn fără pămînt, acestea sînt nevoite să lucreze pe moşia Mănăstirii Neamţ şi în general, recensămîntul din acelaşi an descoperă moşia satului împărţită în două: jumătate aparţinea Mănăstirii Neamţ, iar cealaltă jumătate nu reprezenta  altceva decît averea boierului Vasile Coroiu. Datorită studiilor privind starea socială a comunităţii, am descoperit că în acest an, în satul nostru,locuia un bătrîn singuratic, care tocmai implinise 95 de ani, numele lui fiind Axenti Oţel.

 

      Vasile Coroiu, la 31 iulie 1854, a scos de vînzare 415 des. de pămînt arabil, 471 des. de fîneaţă şi 355 des. de toloacă. Pe partea sa de moşie trăiau 25 de familii ţărăneşti, iar recensămîntul din 1859 a însumat în Mireştii din Valea- Bujorului 41 de case în care gospodăreau 97 de bărbaţi şi 91 de femei.[1]   

 

      Şi că veni vorba mai sus despre Mănăstirea Neamţ, ţin să menţionez că aceasta, către anul 1870, poseda în Mireşti 886 des. de pămînt arabil şi 370 des. de pădure. Peste un an, adică în 1871, sătenii primesc aşa numitele “nadeluri” de 515 des.,pentru care erau nevoiţi să plătească anual, pînă la 9 februarie 1891, o răscumpărare în sumă de 1287 ruble. În viitorul apropiat pădurea veche de stejar a fost tăiată şi comercializată.

 

     Chiar şi la începutul secolului XX, satul rămîne a fi mic şi cu populaţie puţină, dar care ţine la valorile sale şi la prosperarea educaţiei. În anul 1905 în Mireşti erau 25 de copii de vîrstă şcolară, iar 1906 – 43, locuitorii satului în general numărînd 426 de persoane, copiii cărora nu frecventau cursul şcolar din cauza lipsei unei şcoli. Acest fapt însă, n-a fost un obstacol în privinţa alfabetizării tinerilor, deoarece copiii dornici de carte mergeau să înveţe în satele vecine: Şişcani sau Bujor.

 

    Studiile istoricilor relatează acest fapt al neexistenţei unei şcoli în Mireşti şi informaţiile lor sînt într-o oarecare măsură veridice, pentru că la drept vorbind, la noi în sat într-adevăr nu se întîlnea o şcoală propriu-zisă, dar totuşi, copiii făceau carte într-un mod interesant: în casele ţăranilor.

 

Recensămîntul din 1 ianuarie 1912 numără în satul Mireşti 96 de curţi şi 356 de locuitori, iar în 1915, aici sunt înregistraţi 85 bărbaţi şi 103 femei.[2]